Ok, deci cartea a fost mult mai bună decât mă așteptam. Cât timp nu o citeam, mă gândeam la acțiunea din ea și cum o să se lege toate poveștile până la final.

Este un SF a cărui acțiune este împărțită în 4 perioade diferite de timp: 1912, 2020, 2203, 2401. Toate aceste momente ajung să fie conectate între ele de un eveniment care nu poate fi explicat sau poate de o anumită persoană care provoacă acel eveniment să aibă loc.

Acest eveniment care este trăit de mai multe persoane în același timp, dar în secole diferite, ajunge să fie investigat de un detectiv din cadrul Institutului pentru Timp (Time Institute) și devine subiect de discuție dacă noi trăim într-o simulare și este o eroare sau e vorba de vreun fel de anomalie naturală.

1912

Acțiunea cărții începe în 1912 cu Edwin St. John St. Andrew (da, numele are o structură similară cu a autoarei Emily St. John Mandel) care este trimis în exil în Canada după o ceartă cu tatăl său în care a îndrăznit să critice intruzivitatea Imperiului Britanic în India, și de altfel cam peste tot în lume până atunci.

Edwin este o fire foarte senină. Primește exilul ca pe o oportunitate și o experiență nouă. Iar în momentul în care ajunge în Halifax, Canada nu se grăbește nicăieri.

Învață să picteze, petrece timp pe malul mării, citește, nu e mânat de interesele celorlalți britanici care ajung în Canada încercând să dezvolte un imperiu sau vreo afacere.

Într-un final pleacă spre Virginia, British Columbia și de acolo are să ajungă în Vancouver Island, unde de altfel și povestea noastră începe să aibă oarecum sens. 😅

În una din zilele în care nu făcea nimic, s-a dus să se plimbe pe plaja de pe insulă unde întâlnește două localnice native.

În tot drumul lui în care se apropia de ele continuă să își facă scenarii în cap: dacă ar intra în vorbă cu ele, dacă ar menționa că el nu e de acord cu modul în care Imperiul Britanic s-a impus cu forța în anumite zone și că el e exilat aici tocmai pentru că a spus asta, și tot așa.

Atâta s-a gândit la ce o să zică încât a trecut momentul și e senzația aia că ai ratat momentul să zici ceva și acum trebuie să pleci mai departe ca să nu fie ciudată situația. A fost foarte bine redată senzația asta.

După ce pleacă ca și cum ar avea treabă mai departe pe plajă, schimbă direcția hotărât spre pădurea de pe marginea plajei (tot în ideea de a da impresia celor două că știe unde merge și chiar avea treabă).

În pădure se întâlnește în trecere cu un preot sau cineva îmbrăcat în haine de preot, merge mai departe și ajunge sub un copac unde pentru o fracțiune de secundă are parte de o expriență senzorială pe care nu o poate explica:

• totul se întunecă
• aude o vioară
• aude un sunet pe care nu îl poate descrie și zgomotul aglomerației dintr-o stație tren

2020

Următoarea perioadă din carte trece în anul 2020, unde “vedem” un video filmat de Vincent undeva în 1990, când era copil. Videoul începe cu ea mergând prin aceeași pădure de malul apei și pare că se îndreaptă fix spre locul unde cu aproape 100 de ani înainte Edwin are o experiență pe care nu o poate explica.

Înregistrarea devine un ecran negru pentru un moment, iar pentru o fracțiune de secundă se aud aceleași lucruri: o vioară, un sunet care nu e clar ce ar putea fi, dar e un whoosh puternic, și zgomot de aglomerație.

2203

Încă un salt în timp și e 2203, iar Olive e într-un turneu al cărții sale pe Pământ. Deja avem colonii pe Lună aici.

Cartea ei, Marienbad, devine foarte populară după ce ajunge să fie transformată într-un show TV, așa că face acest turneu în care susține interviuri de promovare.

De multe ori sunt frânturi de carte prezentate și întrebări din partea publicului care o fac sa se gândească atât la carte, cât și la viața reală.

Pe alocuri are destule idei filosifice partea Oliviei.

De exemplu, în cartea ei este prezentată moartea unui profet și e prezentată într-un mod foarte telegrafiat, fără prea multă vâlvă. Una dintre întrebările adresate de public face referința la asta: că a fost așa de ușor trecut cu vederea evenimentul din cartea. Însă moartea profetului, nu e la fel ca moartea oricăruia dintre noi până la urmă? Un eveniment normal, banal, privit din exterior. De ce ar merita mai multă atenție într-un contex mai mare?

Revenind la povestea cărții noastre, ce ne interesează este că în cartea ei există această imagine în care un personaj este într-un terminal pentru nave spațiale unde un violonist cântă iar în fundalul se aude zgomotul aglomerației și al navelor plecând.

Yup, aceeași imagine ca ceilalți doi, doar că din altă perspectivă.

În unul din interviurile pe care le dă pe Pământ, penultimul, cel cu care vorbește este un anume Gaspery-Jacques, același nume pe care unul din personajele din cartea ei îl are.

2401

În 2401 îl întâlnim pe Gaspery-Jacques, care da este același cu intervievatorul din 2020.

Gaspery-Jacques este detectivul care ajunge să călătorească în timp pentru a încerca să identifice sursa acelei anomalii care a traverasat mai multe secole, afectând în același timp mai multe persoane.

Povestea lui Gaspery e foarte mișto, e un personaj foarte plăcut. Care fără să știe are o pisică din 1900, e o cu totul altă poveste, dar amunzată.

Gaspery este botezat așa de mama lui care era fan al cărții Marienbad a Oliviei.

E o temă constantă a profeției care se împlinește pe sine în carte.

În 2401 aflăm despre călătoria în timp, despre detectivi care sunt trimiși în diferite ere să investigheze ceva, dar totul este în plan secundar față de povestea lui Gaspery. Se conturează foarte bine personajul, cred că de asta și devine foarte plăcut.

Nu o să intru în detalii, pentru că mi-ar luat toată ziua și tot nu aș acoperi toate detaliile din cartea. Vreo 260 de pagini cartea și realizezi că mai există un strat și încă un strat al poveștii pe care nu l-ai explicat.

Gaspery se întoarce în timp, în toate momentele de mai sus, să interacțiuneze cu personajele și să afle cum și de ce s-a produs anomalia respectivă, încercând să afle dacă e ceva natural sau noi chiar trăim într-o simulare care a avut un glitch, o eroare, în acel moment.

Din acest momentul, cartea o să sară între secole, dar acum avându-l și pe el prezent. Lucru care ajută să completeze firul narativ al acelor capitole de la început.

Final

Am să sar direct la final.

Gatspery face lucrul interzis pentru un călător în timp: încearcă și reușește să schimbe parcursul vieții Oliviei, care ar fi trebuit să moară într-o pandemie (yup, cartea e scrisă în perioada COVID-19).

Pedeapsa pe care o primește e să rămână abandonat în timp, într-o eră diferită. Iar avem profeția care se îndeplinește singură, se leagă de povestea în care un personaj din 1990 îl vede sub un pasaj pe Gatsbury cu arma în mână în timp ce este arestat.

Până și aici e de comentat în plus, de aia zic că sunt atâtea lucruri într-o carte de 260 pagini. De ce să te chinui să îi aduci înapoi în prezent pe călătorii în timp care au alterat trecutul și să îi pui într-o închisoare în prezent, când poți să le înscenezi o crimă într-o altă eră și să rămână în închisoare acolo?

Dar nu se termină cu arestarea lui.

Gatspery, transportat în timp din închisoare de către sora lui, ajunge în 2172, în Oklahoma, în locul acesta nou unde avea să fie în siguranță cu o identitate nouă.

Noua lui identitate? Alan Sami.

Violonistul din terminal! Căruia varianta tânără a lui Gatspery îi ia interviu.

A life lived in a simulation, is still a life.

Încă câteva lucruri pe care mi le notasem:

• deși e 2210, în continuare când Olive vorbește cu bărbați și spune că scrie cărți, toți par să facă comentarii misogine sau sexiste. Gen, cărți pentru copii? Sau ești norocoasă ca bărbatul tău e de acord să stea acasă cu copilul tău cât tu te plimbi în turneu. (de parca era doar al ei copilul). Dar cumva părțile astea mi se par doar că autorul vrea să accentueze problema reală din zilele noastre, însă m-aș fi așteptat că 200 de ani mai târziu să nu mai fie o problemă atât de prezentă. Sau poate nu o să scăpăm niciodată de ea.
• interesantă remarca Oliviei: ca noi ca civilizație, organism, oameni, mereu vrem să credem că trăim la apogeu, că problemele noastre sunt cele reale, că acum e mai grav ca oricând și pericolul e iminent, doar nouă ni se întâmplă. Cumva nu concepem că generațiile de înainte sau care vor veni după, au experimentat un lucru la fel de grav sau periculos pentru perioada lor. Un fel de egoism civilizațional.

Notă: Voiam să mă uit la Station Eleven, showul TV, și acum am aflat că este după o carte scrisă de Emily St. John Mandel.

Vreo legatură între personajul Oliviei și autoarea cărții? Poate.