Posibil să existe spoilere de aici încolo

Prima dată am aflat de serial, ca apoi să fac legătura că e vorba de o carte scrisă de Emily St. John Mandel.

Cum tocmai citisem Sea of Tranquility, scrisă tot de ea, carte care mi-a plăcut foarte mult, am zis că să încerc și asta. Că dacă mă apuc de serial, să am și varianta originală aprofundată.

În Sea of Tranquility am bănuit că anumite referințe din carte sunt legate de autoare (și asta fără să știu de existența Station Eleven).

Acum că am citit-o și pe asta, da, în Sea of Tranquility unul din personaje este de fapt autoarea (sau inspirat foarte mult din viața reală a autoarei) și face referințe la evenimente din Station Eleven, și legate de adaptarea cărții într-un serial.

Îmi place că a construit această referință, ca un Easter egg în altă carte.

Și acum să revin la Station Eleven.

Acțiunea începe în Toronto, o piesa de teatru King Lear, actorul principal Arthur Leander are un atac de cord pe scenă. Deși Jeevan Chaudhary sare din public să îl resusciteze, nu poate fi salvat, și moare sub ochii lui Kirsten Raymonde, o fetiță actor, parte din piesă. Va fi o seară care îi va marca pe amândoi.

La scurt timp, seară asta va marcă pe toată lumea dintr-un motiv diferit.

În aceeași seară, un virus (care avea să fie cunoscut ca Georgia flu) se răspândește rapid în lume, cu o rată de mortalitate de peste 99%.

Cartea urmărește de aici povestea mai multor personaje și episoadele sunt intercalate cronologic, unele înainte de pandemie, altele după.

Dar toate aceste personaje sunt cumva legate de Arthur, care a fost parte din viața unora sau pur și simplu le-a influențat-o.

În cea mai mare parte din timp o urmărim pe Kirsten, care face parte dintr-o caravana de actori și cântăreți (Traveling Symphon) care merg din localitate în localitate, sau ce a mai rămas din ele după pandemie, jucând piese de Shakespeare sau interpretând muzică clasică. Fiind tot ce știu să facă, iar scopul lor e să păstreze această formă de artă, dar și să îi distreze pe supraviețuitori. E felul lor de a merge mai departe în lumea asta care a pierdut orice asemănare cu cea dinainte.

Mi se pare fascinantă ideea acestei caravane care se plimbă tot anul în jurul lacului Michigan, jucând piese de teatru sau cântând, în timp ce in jur e un wasteland și viața este oarecum periculoasă, venind la pachet cu nesiguranța zilei de mâine.

Partea de la final de capitol 1 unde enumeră toate lucrurile care nu mai există din cauza acestei pandemii mi se par o exagerare. Adică, îmi e greu să înțeleg cum într-un timp atât de scurt poate să devină totul atât de degradat, iar oamenii să se întoarcă la apucături de peșteră.

Însă mi s-a părut amuzant cum avem un profet într-unul din orașele. Evident ca și atunci când mor 99.99% din oameni, cumva tot scăpa un sonat de ăsta într-o ureche și își pornește un cult în care ei sunt aleșii și el are nevoie de mai multe neveste tinere.

Pe același principiu, chiar dacă să zicem că o mare parte din populație ar fi fost afectata și murea, probabilistic sunt șanse să fi supraviețuit și specialiști în diverse domenii, încât să nu se ducă totul de râpă.

De ce se cheamă “Station Eleven”?

Ei bine, cred că asta face bine autoarea, creează aceste straturi peste straturi de context și informații, care devin relevante și încheagă poveste mult mai bine.

Station Eleven este numele unei benzi desenate la care lucra una din soțiile lui Arthur, bandă desenată pe care el i-o dă lui Kirsten cadou mai târziu, pe care ea are să o păstreze ani de zile pe parcursul pandemiei și care apoi să fie găsită la acel profet nebun care este fiul lui Arthur (cu una dintre celelalte soții ale sale).

Sună foarte tras de păr acum când înșirui toate evenimentele astea, însă curge atât de bine cartea și desfășurarea acțiunii, încât nu îți dai seama de toată situația asta îmbârligată.

Cartea conturează destul de bine poveștile personajelor. Arthur deși nu mai face parte din prezentul acțiunii din carte, este în continuare pilonul principal, un fel de ancoră.

Lumea asta în care toți supraviețuitorii au pierdut pe cineva, este descrisa perfect în carte:

hell is the absence of people you long for

La final, ajunși în Museum of Civilization, care e înființat de cel mai bun prieten a lui Arthur (în continuare nu scăpam de el), Clark, avem parte de un fel de cerc care se închide. Clark se întâlnește cu ultima persoana care l-a văzut în viață pe Arthur, Kirsten.

Cartea are un final cu o notă de optimism: lumină electrică se observa undeva în depărtare, într-un oraș în care probabil oamenii au găsit un mod de a folosi infrastructura de înainte de Georgia flu.