Țara cu un singur gras
Adelin Petrișor, probabil cel mai cunoscut reporter român, ajunge în 2012 în Coreea de Nord, anul în care Kim Jong Un vine la putere, pentru a face un documentar despre regiumul de acolo.
Este o carte scurtă care vine ca o continuare sau material extra la documentarul video pe care l-a făcut când a fost acolo: Coreea de Nord, nimic de invidiat, un documentar de Adelin Petrișor
Aflăm că nu e atât de simplu să ajungi în Coreea de Nord, nici chiar dacă ești Adelina Petrișor.
E nevoie de multe telefoane, insistență și un gram de noroc, pentru că altfel nu primești invitația de a zbura din China spre Coreea de Nord, singurul mod în care poți să ajungi la Phenian.
Invitația a venit chiar cu ocazia “încoronării” lui Kim Jong Un, momentul în care a fost prezentat întregii lumii. În acel an mai multe publicații din Vest au obținut acces în Coreea de Nord pentru a filma și chiar a transmite live de acolo.
Cartea curge foarte ușor, Adelin povestește într-un stil “vorbit”, iar interacțiunile dintre el, cameramanul și ghidul Ri sunt destul de directe, fără prea multe ocolișuri câteodată. Poate un pic prea mult umor fără perdea și prea direct, dacă ar fi să luam în seamă modul în care ghidul se ferește să răspundă la anumite întrebări.
Experiența lor de acolo este una controlată, spălată, mereu cu ghidul după ei, nu aveau voie să părăsească hotelul decât când era ceva planificat, în restul timpului stăteau în acest hotel dedicat străinilor care mai mult ca sigur era plin de microfoane. Contactul cu exteriorul, înapoi în țară, se putea face doar de la niște cabine telefonice dedicate unde tu cereai cu cine să ți se facă legătura. Un fel de centrală telefonică de pe vremuri în care aveai o centralistă.
Chiar și cu experiență asta atât de sanitizată, tot nu poți să ascunzi totul. Cartierele care arată groaznic și unde imediat ți se atrage atenția că nu ai voie să filmezi, soldații care șterg apa de pe jos cu cârpa în așteptarea sosirii liderului, oamenii obosiți din coregrafia evenimentelor, soldații care efectiv dorm pe scaune în stadion în timp ce de la pupitru se vorbește, oamenii cărora le este frică și se feresc de reporterii străini (reporteri care sunt obligați să poarte o banderolă pe braț să fie ușor de recunoscut).
Toate lucrurile aste se transmit în carte, dar și în materialul video: tot acest joc de-a grandomania, de-a dictatorul, în care milioane de oameni sunt prizonieri și nu pare că pot să facă ceva.
Adelin compară experiență din Coreea de Nord cu ce ar fi putut să ajungă România la un moment dat, dacă în 1989 nu ar fi avut lor revoluția. Și cu siguranță poți să vezi asemănările, toate serbările și festivitățile dedicate liderilor care au apărut și în România după vizita lui Ceaușescu în Coreea de Nord, sunt trase 1 la 1 cu ce a văzut atunci acolo și sunt aceleasi pe care le vede Adelin în 2012.
S-a schimbat doar liderul și au apărut niște statui noi, însă nimic altceva nu pare diferit acolo.
Mai jos câteva citate pe care le-am salvat.
Citisem că, de fapt, banii lor nu valorează mai nimic și că, pe piața neagră, e preferată valuta. Oricum, străinii nu aveau voie să aibă woni, ci erau obligați să plătească doar în dolari, euro sau yuani, moneda chinezească. De altfel, într-o săptămână nu am reușit să văd nici măcar o singură bancnotă nord-coreeană, deși am cerut asta.
Despre magazinul de la parterul hotelului destinat străinilor:
Comparându-l cu orice non-stop din orice cartier muncitoresc din România, pot spune cu mâna pe inimă că magazinul era o mizerie. Era însă unul dintre cele mai bune din oraș, inaccesibil oamenilor simpli.
Am rămas blocat când Ri mi-a explicat foarte degajat că-ți trebuie aprobare pentru a merge în provincie, în vizită la rude. Pe principiul că nu merge fiecare unde-l taie capul.
În încercările de a lua interviuri cetățenilor nord coreeni care erau pe stradă sau la festivități
După fiecare interviu făcut pe stradă, Ri mai zăbovea puțin cu respectivul și îi nota numele complet. […] Uneori, după ce vorbea puțin cu cel vizat de mine, se întorcea și-mi spunea doar: “Nu e ce-ți trebuie”.
La miezul nopții, absolut toate luminile de stradă se sting din motive de economie. Ba nu, nu chiar toate. Statuile liderilor rămân luminate. Cum altfel?
Descriere
Această descriere este preluată de pe Google Books sau GoodreadsȚara cu un singur gras prezintă vizita la Phenian, în 2012, a autorului, împreună cu un alt coleg jurnalist. Cei doi au fost primii români cărora li s-a permis accesul în Coreea de Nord după 1989 și au încercat să surprindă cât mai mult din realitatea de zi cu zi a acestei țări, fiind din acest motiv și protagonistii unor incidente neplăcute.
Cu unele dintre cele 16 fotografii color care ilustrează relatările din carte, Adelin Petrișor a participat la International Photography Awards, unde a câștigat premiul la secțiunea „Editorial Non-Pro” și s-a numărat printre finaliștii secțiunii „Discovery of the Year”. Coreea de Nord este un fel de distopie înfometată a absurdului ideologic cu bombă nucleară.